Din punct de vedere al evenimentelor prin care trece protagonistul, cartea s-ar putea numi la fel de bine și Suferințele tânărului Pym, de altfel singurele care m-au făcut să continui cu lectura. Mă așteptam să-mi placă enorm, dar nu s-a dovedit a fi ceva deosebit; a fost cel mult suportabilă, singurele părți care salvează cartea fiind scenele de-a dreptul macabre, descrise destul de bine.
Omul acela înalt și voinic continua să stea plecat peste parapet, iar capul i se bălăbănea încoace și încolo. Fața îi era întoarsă și nu i-o puteam vedea. Brațele îi atârnau peste balustradă cu palmele în afară. Genunchii i se propteau într-o frânghie groasă și bine întinsă care pornea de la piciorul bompresului și ducea până la ancoră. Pe spinarea lui, goală în locul unde cămașa îi fusese sfâșiată, ședea un pescăruș uriaș cu ciocul și ghiarele înfipte adânc, cu penele lui albe muiate în sânge, și se îndopa cu zor din înfiorătorul leș (…) Cum stătea așa, proptit în frânghie, când pasărea aceea carnivoră trăgea din el, trupul din care era smulsă halca se bălăbănea nestânjenit încoace și încolo. Asta ne făcuse pe noi să credem la început că omul ar fi viu. Când însă greutatea pescărușului nu l-a mai apăsat, trupul s-a rostogolit și a căzut într-o parte arătându-și fața. Nu cred să fi văzut vreodată ceva mai înspăimântător! Ochii îi lipseau iar carnea din jurul gurii fusese toată ciugulită așa încât dinții erau dezgoliți. Acesta era deci zâmbetul dătător de speranță!
Paginile pline de amănunte din sfera zooligiei, geografiei și chiar tehnicii nu m-au ajutat prea mult cu lectura, deși, în mod normal, astfel de descrieri nu mă deranjează (altfel n-aș reuși să-l citesc pe Jules Verne, presupun). Totuși, de data asta cred că nu am avut dispoziția pentru așa ceva; am vrut să găsesc mai mult sentiment, mai multă trăire, mai mult subiectivism decât obiectivism și amănunte științifice (însă nu-mi pot declara nemulțumirea deplină, din moment ce Poe a reușit să confere personajului său multă emoție, și autenticitate în privința asta).
Pentru că îmi place (aproape) tot ce ține de macabru, m-am așteptat ca Poe să se afle printre preferații mei nu doar pentru poezia lui, ci și datorită prozei. Scenele de care pomeneam, chinurile descrise atât de acut (posibilitatea de a deveni o victimă a canibalismului; asfixierea într-un spațiu îngust; setea și foamea; frica de moarte; deznădejdea prelungă; nebunia; omul animalizat încet de condițiile precare etc.), disperarea care alcătuiește atmosfera și evenimentele pline de fantezie din ultimele capitole m-au făcut să apreciez, totuși, aventurile acestui Gordon Pym, despre care m-am întrebat cu naivitate, la un moment dat, dacă a trăit într-adevăr, ori dacă reprezintă măcar personajul unei legende atât de fascinante prin deznădejdea, tristețea și durerile suportate de personaje.
Și, ca un mic bonus, protagonistul este (sau se presupune a fi) melancolic, temperament spre care înclin și eu.
Share this:Felul lui de a-și povesti întâmplările de pe ocean (astăzi bănuiesc că mai bine de jumătate din ele erau simple născociri) era tocmai ceea ce trebuia ca să poată înrâuri o fire înflăcărată ca a mea și o imaginație, tenebroasă poate, dar vie, cum aveam eu. Și lucrul cel mai ciudat, viața de marinar, către care eram atras, mă impresiona atunci când îmi zugrăvea clipele cele mai cumplite de suferință și desperare ale mateloților. Partea luminoasă a descrierii mă atrăgea mai puțin. În visele mele vedeam doar naufragii și foamete, moarte sau sclavie printre sălbatici, o viață târâtă în chin și lacrimi pe vreo stâncă cenușie și stearpă, din mijlocul unui ocean necunoscut, unde nimeni nu putea ajunge. Asemenea închipuiri și dorinți — pentru că într-adevăr ajungeau să fie dorinți — se întâlnesc adeseori, după cum mi s-a spus mai târziu, la firile melancolice, destule la număr (…)
