Gabrielle Wittkop a murit în 2002. A murit așa cum a vrut, adică s-a sinucis. Cu un an înainte îi scria lui Bernard Wallet, editorul Editions Verticales din Paris, că are cancer la plămâni și că
„intenționez să mor așa cum am trăit, un om liber”.
Și, văleu, om liber a fost! O muiere strașnică, născută în Nantes, cu un tată liberal (nu în sensul „să punem femei pe semafor”, ci în sensul ăla sănătos), care a încurajat-o să citească orice, să scrie și să nu îi pese prea tare de oameni ori școală.
A șocat nu doar prin moarte, ci și prin alegerile făcute în timpul vieții: s-a căsătorit cu un dezertor neamț, Justus Wittkop, pe care l-a întâlnit în Franța ocupată, când acesta se ascundea de naziști. Era homosexual, și ea însăși având o sexualitate flexibilă, a decis a-și lega viața de acest om pe care mai apoi, când s-a îmbolnăvit de Parkinson, l-a susținut în dorința de a se sinucide.
Nu-i plăceau oamenii, nici copiii și se desfăta în solitudine. Îi plăceau, totuși, cărțile, sexul și sarcasmul. Și-i mai plăcea și E.T.A. Hoffman, despre care a scris o carte în 1966. În germană.
Pare a fi fost genul ăla de femeie cu care VREI să te identifici: fire independentă și acidă, citită, plimbată, ce să mai, era cool și gata.
La cât de „cu lipici” este povestea autoarei, mă așteptam ca Necrofilul să fie țâță de mâță și mai multe nu! De fapt nu mă așteptam, ci îmi doream. Voiam eu să fie o carte din aia faină, pe care să o cocoț în fruntea favoritelor. Îmi părea limpede, încă dinainte de a începe a citi, că am pus mâna pe-o capodoperă gotică, ba una care se întinde chiar dincolo de gotic și eram pregătită a leșina de la atâta melancolie câtă urma să trăiesc citind.
Nuvela este scrisă sub forma unui jurnal în care protagonistul, Lucien (cum altfel? un alt nume nici nu ar fi potrivit pentru un astfel de personaj), descrie în detaliu amintiri, gânduri, dar și povești de amor trăite alături de corpuri neînsuflețite. Lucien a luat deviza „fut tot ce mișcă” și a adaptat-o propriilor preferințe: el fute tot, numai să nu miște. Când spun tot, chiar nu mint: femei, bărbați, copii, adolescenți, perechi de frați, ba chiar și un bebeluș au trecut, pe rând, prin patul lui Lucien.
Doar pentru că poveștile lui de dragoste sunt mai…neobișnuite, nu înseamnă că sunt fără de emoție. Lucien se îndrăgostește adesea de cadavrele cu care își împarte nopțile. Are, ca noi toți, parteneri/e cu care trăiește momente de iubire cât se poate de intensă. Ba, are parte chiar de dragostea vieții (!) lui cu Suzanne, pe care o păstrează două săptămâni în apartamentul propriu. Pentru oamenii ca Lucien intensitatea e musai: totul se va termina repede, cadavrele se descompun iute, iar el știe asta. Vremelnicia acestui tip de amor și faptul că ȘTIE că în curând va pierde totul fac din omul nostru un personaj teribil de singur. Aici ar fi trebuit să leșin, cum ziceam mai sus. Dar, mă gândeam eu, uite, numai anul ăsta m-am îndrăgostit de vreo două ori: o dată în Malaezia și o dată în Singapore. De fiecare dată câte 5 zile, cât a durat călătoria mea acolo. De fiecare dată a fost foarte intens și de fiecare dată știam că se va termina. Iar asta nu mă face nicicum o eroină cât se poate de singură.
Mai apoi, însă, Lucien argumentează de ce iubirea experimentată de cei ca el este unica iubire cu adevărat pură, de la care nu se așteaptă nimic:
„Sex is spoken of in all its forms except one. Necrophilia isn’t tolerated by governments nor approved by questioning youth. Necrophiliac love: the only sort that is pure. Because even amor intellectualis — that great white rose — waits to be paid in return. No counterpart for the necrophiliac in love, the gift that he gives of himself awakens no enthusiasm.”“1
Îmi pare că Lucien nu este remarcabil pentru că este atât de singur ori condamnat la a nu împărtăși în veci o poveste de dragoste cu o persoană al cărei sânge încă e cald – experiența din catacombele San Gaudioso“2 ori faptul că încă din adolescență avea fantezii în care fata care îi plăcea era moartă arată asta cât se poate de clar. Pentru Lucien necrofilia nu e un moft, e singurul mod în care el poate iubi. Ceea ce îl face vrednic de luat în seamă e, cred eu, același lucru care salvează de fapt nuvela Gabriellei Wittkop: faptul că Lucien este un bărbat cultivat, inteligent, sensibil.
Fără cultura necrofilului, fără capacitatea lui de introspecție, fără inteligența lui, nuvela ar fi fost o înșiruire de întâmplări scabroase. Și nu o spun pentru că aș avea cine știe ce sensibilități, ci pentru că pur și simplu pare că diavolița asta de scriitoare a țucsuit prea mult într-o seară, iar apoi, frecându-și mâinile a ticăloșie, s-a gândit să scrie ceva șocant. Fiecare mică „aventură” pare scrisă pentru a dezgusta cititorul cel de toate zilele pornind chiar de la modul cum începe cartea: Lucien se bucură sexual de prezența nu doar a unui cadavru, dar e cadavrul unei fetițe. Adică nu doar necrofil, ci un fel de pedo-necrofil. Ce ar putea scandaliza mai mult un cititor cu o morală sănătoasă? Să amintesc și despre începuturile necrofile ale lui Lucien? Era doar un copil, mama lui era foarte bolnavă, el singur într-o cameră se simte părăsit și descoperă masturbarea; când e aproape de climax, cineva intră brusc în cameră și-l anunță că i-a murit mama. De parcă asta nu ar fi fost de ajuns, îl târăsc în camera în care se află moarta și îl îndeamnă să îi dea un ultim sărut. Atunci, în îmbrățișarea aia pe care i-o dă mamei moarte, are parte de orgasmul acela întârziat.
Una după alta, fiecare pagină mustește de astfel de experiențe pline de grotesc, șocante pentru cititorul de rând. Ba, unele sunt relatate cu destul umor, precum momentul în care asistă la dezvirginarea postumă a unei călugărițe tare urâtă:
„The little fellow was certainly not an inveterate necrophiliac, at most he was maybe among those who figure it’s never too late to start. In truth, I think it was more a case of opportunity making the thief, and he would have just as well appeased his brusque needs on a goat. Stamping, jumping, and crying out as if someone had cut off his ears, the little fellow achieved his goal in time to the nun’s squeaks and the rolling drum of all the celestial thunder, after which, he readjusted himself with a sheepish look, rearranged the crown of artificial roses, and readjusted the habit of the Lord’s spouse before leaving furtively.”
Clar, Necrofilul Gabriellei Wittkop nu e pentru toată lumea. Din păcate, s-a dovedit că nici pentru mine nu e. Iar asta nu pentru că mi-e greu de digerat pagină după pagină de relatări fetide (cine se mai uita pe bloaga-mi veche știe ce zic). Cel mai probabil pentru că am întârziat a citi nuvela. Cu vreo 15 ani așa.
1. [Eu am citit cartea în engleză, tradusă de Don Bapst. Am lăsat citatul în engleză, după ce n-am înțeles nimic din carte asta mai lipsea, să mă apuc a ucide traduceri
