Rate this book

Noaptea De Sânziene (1955)

by Mircea Eliade(Favorite Author)

4.34 of 5 Votes: 2

languge

English

genre

Fantasy

publisher

Litera

review 1: Citind ”Noaptea de Sânziene” am reușit să îmi regăsesc universul literar. De multă vreme nu mai reușisem să citesc ceva cu aceeași încântare, însuflețire, tulburare... stări pe care cititul, în genere, era mai mult decât capabil să mi le transmită. De când am început să citesc filosofie, am fost pierdută mai mult în textele studiate a căror relevanță nu o puteam înlocui cu nici o fantezie literară nouă -eram, pur și simplu, incapabilă de a digera serios și cu sens opere literare... Desigur, din citit nu m-am putut opri niciodată (este ca o boală), dar eram iar în căutarea acelor senzații specifice literaturii, senzații pe care (mi-am zis atunci) le voi căuta toată viața, în tot soiul de cărți, până ce le voi resimți. Filos... moreofia, desigur, mă mulțumește, mă satisface, mă turmentează, mă tulbură, mă înfundă - de aceea ai nevoie de pauze ca să te poți ameți. Literatura nefilosofică, nici de specialitate, ci ficțiune, romane, nuvele, povestiri... tot soiul de încropiri imaginare și inspirate din fantezii sau fapte reale, toate acestea constituie -fără doar și poate - un univers diferit (fie estetic) în care personal simt nevoia să mă pierd adesea. Acest adesea poate părea și poate chiar este ambiguu, în fond, nu despre aceasta voi vorbi aici.După ce am fost tulburată de piesele de teatru ale lui Sofocle, însă pe care nu le pun la socoteală deoarece pentru mine fac parte deja dintr-o altă ramură distinctă de literatura de care voiam să mă simt din nou tulburător de atașată, am dat peste ”Noaptea de Sânziene”...Aparent, sunt cuprinsă de foarte mult scepticism în ultima vreme în ceea ce privește lecturile (sau unele lecturi), acest lucru se poate datora faptului că am citit, de-a lungul timpului, multe opere cu care mi-aș fi dorit să nu-mi fi pierdut timpul, așa că devin sceptică în începerea unei noi lecturi deoarece 1. nu aș vrea să îmi pierd timpul și 2. nu aș vrea să fiu confuzată și amăgită de vreun anumit text (aceasta poate presupune și incoerența în alegerea unei opere bune sau, mai bine spus, indecizia în ce privește catalogarea unei opere ca fiind ”bună”, toate acestea fiind strâns legate de starea în care respectivul cititior se află în momentul lecturii)... în orice caz, nu știu de ce am păstrat acest scepticism naiv în fața unei opere de-a lui Eliade. Am mai citit de acesta și altele: Nuntă în cer, Romanul adolescentului miop, Solilocvii, Maitreyi, Domnișoara Christina și o serie largă de nuvele. Toate mi-au plăcut nespus de mult -și totuși, păstram acest sentiment neverosimil în fața acestei opere! subjugată, totuși, de numele lui, învinsă de o lipsă de chef acută cu care mă luptam continuu și, din pura dorință de a citi ceva, cu cartea prea aproape de mine ca s-o pot refuza, m-am apucat de lectură. Desigur, mi-a fost mai mult decât suficient pentru a emite o judecată de valoare irevocabilă: mă simt mai aproape de opera asta a lui Eliade decât toate celelalte, aproape chiar și decât nuvelele care m-au tulburat atât de mult în vremea adolescenței. Și, iată-mă, savurând cele două volume aproape pe nerăsuflate, lăsându-mă în final incapabilă de a mai lectura ceva pentru câteva zile (din nespusa necesitate de a asimila, a subiectiva și a pătrunde cu mintea cuvintele și rândurile din operă; în cele din urmă, mai pe scurt, m-a fascinat...)În ceea ce mă privește (din lecturile parcurse până acum de același autor), pot susține cu tărie că aceasta este cea mai complexă și mai ...tulburătoare, frumoasă dintre toate (cele menționate mai sus). Aici nu introduc și lucrările despre altceva decât fantezii pur literare, imaginative, inspirate din diverse -adică, nu vorbesc despre Istoria religiilor și alte asemenea, încă nu am ajuns să parcurg această ramură a operei lui Eliade...Personaje?Da, pot spune că această carte oferă o serie de personalități... interesante. Fascinantă am fost eu, pe drept cuvânt, de Vădastra (în primul rând!) și de Ștefan. Există, totuși, ceva în Vădastra care mi-a rămas nelămurit (sau poate chiar totul din ființa lui, ființa lui fantastică, o făptură imaginară, un personaj amărât care a reușit să-mi tulbure conștiința și minutele dinaintea căderii în somn, cuprinsă de noapte). Ce a vrut Vădastra să spună prin miracolele care apar și poate nu-s văzute de om, am putut înțelege cu cea mai mică ușurință : la fel ca și ambiția lui, la fel ca și dorința lui de a fi deasupra tuturor (și totuși neputința în care se afla și, până la urmă, caracterul oarecum incompetent pe care îl poseda). Disprețul față de taică-său nu denota un om răsfățat -din contră, se află prins într-o tipologie atât de cunoscută mie la nivel mental. L-am considerat pe Vădastra un nenorocit -un caracter nenorocit și un spirit nenorocit, o dată venită de la el această nenorocire, iar următoarea dată pornită din destinul în care, aparent, se afla. Eu aș dori să numesc acest destin... un labirint. Toată această carte îmi inspiră un labirint. Pentru că, în fond, ce este altceva?Lucrurile au stat mult mai ușor de explicat (cum și stau încă de altfel) cu Ștefan Viziru - nu este neapărat un personaj enigmatic -sau da?- însă este mai greu de înțeles decât Vădastra. Vădastra conturează multe trăsături negative ale omului real pe care-l întâlnim și noi în lunga călătorie așa-numită viață, Vădastra inspiră nesiguranță, frică, dorință, ambiție, răutate, crimă, Vădastra reușește să inspire orgoliu absurd și lipsă de virilitate, lașitate ascunsă sub fastamagorice ambiții -dar Ștefan, Ștefan este o altă poveste. În el am resimțit toate personajele lui Eliade, contopite deci într-unul singur cu o forță aproape de absurd. De fiecare dată când întâlneam pasajele cu Ștefan, mă simțeam cuprinsă în și de absurd -începusem să mă întreb dacă sunt realmente incapabilă de a emite opinii în ceea ce-l privește, sau este pur și simplu lipsit de caracteristici? ca o ființă atemporală și aspațială. Într-un fel sau altul, aceasta este reala mea opinie despre Ștefan -în ceea ce privește caracterul și apariția lui, făcând o oarecare abstracție de fundamentala iubire dintre el și Ileana (parte pe care nu am putut s-o privesc cu aceeași intensitate cuvenită, poate, iar acest lucru se datorează finalului pe care-l prevăzusem și care, din păcate sau nu, m-a lăsat complet rece; căutam altceva în Ștefan, se poate deduce din comportamentul meu aparent irațional).Desigur, povestea nu se rezumă doar la cele două personaje conturate cel mai puternic și, în fine, cel mai interesant și enigmatic redate (din punctul meu de vedere), poate chiar și cele mai specifice lui Eliade. Însă cum am putea să-l uităm pe profesorul de filosofie? personajul în sine m-a inspirat, m-a făcut să simt o dragoste absurdă pentru el (doar ca personaj), pentru simplul fapt că se ridica la toate așteptările mele lamentabile în ceea ce-l privea. Mi se părea că-l cunoșteam și că, pe parcursul paginilor, Eliade îl crea, îl modela exact după bunul meu plac, după imaginația și așteptările mele care mi se păreau că nu vor putea fi încălcate. Până și finalul acestuia mi s-a părut perfect modelat după așteptările mele - nu pentru că ar fi fost neapărat previzibil, ci pentru că altceva mi se pare că nu i s-ar fi potrivit personajului. Iar din acest punct de vedere, n-aș putea decât să omagiez puterea literară deținută de Eliade în mânuirea cuvintelor : mulțumesc, ar zice oricine l-ar vedea acum și i-ar citi opera -cel puțin, aș putea crede - pentru că am reușit să regăsesc în cuvinte atâtea așteptări mentale, spontan instalate în minte și care au reușit, voluntar sau involuntar, să mă transfere într-o altă lume, cuprinsă totuși de mine. În orice caz, aceasta este senzația pe care, fără doar și poate, am prins-o în timpul lecturii.M-am referit doar la aceste trei personaje pentru că ele mi-au fost cele mai dragi - aș putea continua cu înșirarea fazelor preferate din carte, căci am și din acestea setate mental pentru fiecare personaj, însă nu știu dacă ar avea neapărat o relevanță aparte. Mențiunea pe care aș mai dori s-o fac în legătură cu personajele se referă la Vădastra - în timpul apariției și descrierii acestui personaj, m-am identificat mult prea bine cu toate cele scrise de Eliade, încât într-un anumit moment m-am speriat, mi-am dat seama că îi dăduse viață lui Vădastra, că îl puteam imagina și plasa fizic cu prea multă ușurință, păstrând totuși o imagine intactă a imaginii sale fantasmagorice de personaj de roman -m-am oprit să răsuflu minunându-mă poate de Eliade, poate de Vădastra, a cărui personalitate mi s-a părut mult prea bine conturată și mult prea aproape de real ca să fie totuși reală... o minunțăție, am catalogat-o.Per ansamblu, am doar lucruri pozitive de înșirat despre această carte - în mare sunt legate de ceea ce am simțit eu în momentul lecturii.De fapt, aș avea de făcut o mărturisire rușinoasă: mă simt incapabilă de a scrie o recenzie adevărată, reală despre această carte sau despre oricare altă operă a lui Eliade. Nu cred că aș putea exprima în cuvinte ce îmi transmite cu adevărat și, totodată, nici nu cred că aș putea cumva rezuma (decât formal) cartea lui Eliade, cum pot să vorbesc despre o asemenea operă când toată esența ei (transmisă mie astfel) se află cuprinsă în sentimente, și deci în afara sferei materiale pe care s-ar putea să o reprezinte foarte des limbajul (de altfel, și făcând-o). De fapt, cum mi-a spus cineva ieri, ”cum poți să vorbești despre așa ceva!?” da, mă întreb același lucru de fiecare dată când îl citesc pe Eliade. Rămân fascinată și fără cuvinte - N-aș putea vorbi despre cartea asta, îmi zic. Și nici despre personaje, despre esența ei, despre ceea ce îmi transmite. Nu pentru că mă lasă fără cuvinte, ci fără posibilitatea de a mă exprima corect și suficient în ceea ce o privește.Am regăsit bucuria cititului romanelor cu ajutorul lui Eliade, făcându-mi să-mi dau seama din nou ce fel de literatură prefer în acest sens. De când l-am descoperit, mi s-a părut ... interesant (cuvânt mic și prea lipsit de semnificație). M-a fascinat, citind Romanul adolescentului miop și creându-i un portret lui Eliade pe care nici mai târziu nu l-am putut șterge din minte... Simt o tulburare intensă, extaziantă citindu-l. Mă opresc pentru a lua pauze și a asimila cele citite. Simt că am nevoie de pauze, altfel lectura se termină prea repede și mi-e greu să mă despart.În plus, e atât de greu să te oprești odată ce ai început.Se prea poate ca părerile mele în ceea ce-l privește să fie oarecum subiective -nu mă tem totuși de natura acestor sentimente subiective pe care nu-mi doresc a le ascunde (cel puțin în cazul de față). Poate că mulți dintre noi au simțit și resimțit fascinația propozițiilor scriitorului, poate că mulți dintre noi s-au întâlnit cu geniul fastamagoric al lui Eliade... zic geniu din plăcerea de a confuza. Mi-l imaginez pe Eliade gândindu-se la ceea ce va scrie, dar îmi dau seama că n-o pot face. În regulă, îmi zic, nu-l pot detașa de operele lui. Mă întreb dacă ăsta n-o fi, de fapt, un lucru foarte bun.Îndată ce am ieșit din labirintul Nopții de Sânziene, am fost cuprinsă de altul. Labirintul meditației asupra operei.Din păcate, însă, nu m-a fascinat sfârșitul -mă întreb în căutarea cărui lucru eram, în preajma ultimelor cuvinte notate?
review 2: Pretty interesting novel but quite different from the other Elide's fiction works. It is not centered on telling a part of the characters life, but on their efforts to evade from reality. This was necessarily taking into account the turmoil of history that caught them: Hitler's rise to power menacing Europe, fascist movement in Romania becoming more and more a threat to the established society or the royal dictatorial regime several years before the war. I will eagerly wait to see how Stefan Viziru can escape the war itself or the communist regime that came after it. less

Download links for: Noaptea de Sânziene

Advertising