Cu precizarea că sînt un povestitor prost, adică fără memoria detaliilor sau a cauzalităților (pe care le rețin numai cînd mă antrenez), reiau aici un răspuns dat recent la întrebarea „În afara autorilor pe care îi predai, ție ce alți autori îți plac?”…
Mențiunea de mai sus trebuia făcută neapărat, căci deunăzi am narat și parafrazat din memorie primele rînduri dintr-unul dintre volumele mele preferate, scris de unul dintre cele mai spectaculoase personaje ale vremurilor noastre: Roberto Saviano. Din Gomora, mai exact. Tradusă la noi în 2009, de Corina Petroff și Adriana Stănescu pentru Editura Univers: Gomora. O călătorie în imperiul economic și în visul de dominație al camorrei.
Și cum să nu te captiveze un autor care începe cadențat, puternic și insolit? Prima pagină, primul capitol:
Containerul se legăna în timp ce macaraua îl muta pe vapor. Ca și cum ar fi plutit în aer, sprider-ul, mecanismul cu care se agață containerul de macara, nu reușea să stăpînească mișcarea. Ușile prost închise se deschiseră și începu să plouă cu zeci de trupuri. Păreau manechine. Dar pe pămînt capetele se spărgeau, ca și cum ar fi fost cranii adevărate. Și chiar erau cranii. Ieșeau din container bărbați și femei. Chiar și cîte un copil. Morți. Congelați, așezați unii peste alții. În rînd, stivuiți precum heringii în cutie. Erau acei chinezi care nu mor niciodată. Nemuritorii care își trec documentele de la unul la altul. Iată unde sfîrșiseră. Trupurile pe care fanteziile cele mai îndrăznețe și le imaginau gătite prin restaurante, îngropate în grădinile de pe lîngă fabrici, aruncate în gura Vezuviului. Erau acolo. Cădeau cu zecile din container, cu numele notat pe o bucățică de carton legată cu o sforicică în jurul gîtului. Puseseră cu toții bani deoparte pentru a fi îngropați în orașele lor din China. Li se lua un procent din salariu, în schimb li se garanta o călătorie de întoarcere, atunci cînd mureau. Un loc într-un container și o groapă într-un petic de pămînt chinezesc.
(Roberto Saviano, Gomora, 2009, București, Univers: 9.)
Roberto Saviano și Salman Rushdie: ‘Free Speech and Lawless Violence’, conferință la Academia Regală, Stockholm, 25 noiembrie 2008. Photo credit: Claudio Bresciani/AFP/Getty Images)
P.S. Aaa, că și ecranizările merită urmărite, fie ele lung-metraj (2008) sau serial (2014), e un adevăr cît se poate de evident. Vom vorbi cu altă ocazie, poate, despre formulele de adaptare ale lui Matteo Garrone și ceilalți patru regizori.
Advertisements Share this:
