Editura: Nemira
Anul apariției: 2017
Cititul a fost întotdeauna un colac de care m-am prins cu ambele mâini. Am simțit salvare, evadare, relaxare. Recunoștință pentru aerul proaspăt adus de fiecare lectură în parte, de sentimentele care mă încercau cu fiecare personaj cunoscut, apreciat, urât, cu fiecare rând citit și fiecare fragment amintit și reamintit. A fost mai mult decât o picătură de apă sorbită atunci când deveneam însetată; însetată de aventuri, acțiune, drame, vieți noi, în care să mă cuibăresc alături de alții, tentată la nesfârșit să mă pierd în cât mai multe povești și să cunosc.
Fata care citea în metrou este o lectură care atrage atenția fiecărui cititor în parte, mânat de aceeași curiozitate pe care am simțit-o și eu în momentul în care am descoperit-o. Deși pare să țintească cititorii printr-o poveste obișnuită, se aduce în prim plan un mesaj către ei, un elogiu, o mulțumire. Sunt, cumva, lăudați pentru că încă îmbrățișează cărțile și se împrietenesc cu ele, când totul se petrece într-o eră în care se depinde de tehnologie și în care ele nu par să mai fie atât de apreciate ca înainte.
Protagonista cărții, Juliette, este personajul fictiv care se trezește și adoarme cu și lângă volume subțiri sau groase, marea majoritate deja citite și savurate, în vreme ce celelalte încă așteaptă la coadă. O coadă lungă, pot să spun. Lucrează în imobiliare și nu se abate niciodată de la drumul spre casă, până în momentul în care se decide să schimbe asta și să meargă două stații pe jos. Astfel, Juliette îi cunoaște pe Soliman, un bărbat singuratic îngropat în biroul său de un morman de cărți, și pe Zaïde, fiica acestuia de numai zece ani care împărtășește dragostea pentru lectură.
Îi plăcuse dintotdeauna să miroasă cărțile, să le adulmece, mai ales pe cele cumpărate de ocazie – și cărțile noi aveau arome diferite, în funcție de hârtie și de cleiul folosit, dar nu spuneau nimic despre mâinile care le ținuseră, despre casele care le adăpostiseră: n-aveau încă o istorie, o istorie diferită de cea pe care o povesteau, o istorie paralelă, fără contur precis, tainică.
În scurta ei vizită la biroul lui Soliman, Juliette află că el se ocupă cu distribuirea unor cărți în fel și fel de colțuri ale orașului, cu ajutorul unor cărăuși care le colectează și au grijă să ajungă în siguranță la destinatarii lor. Dacă Soliman nu este o persoană prea activă, din care extragi veselie și poftă de viață, Zaïde este sufletul casei care îmbină tinerețea cu jovialitatea și care îți oferă acea speranță pe care o cauți la Juliette încă de la început.
Juliette nu riscă, nu se aventurează, ci rămâne în zona ei de confort pe care nu o părăsește decât mai târziu, când descoperă ceea ce se află dincolo de zidurile construite. Își asumă decizii, poate luate prea în pripă, în perspectiva unora, dar care aduc o mulțumire mai mult decât satisfăcătoare pentru Juliette. O schimbă. Se destinde, trăiește mai mult. Se repede către bucuriile vieții cu mult mai multă ardoare și pare că nu mai are temeri.
Dacă v-ați îndreptat spre Fata care citea în metrou pentru o aventură palpitantă sau o intrigă gândită atent, veți da, în schimb, peste o carte liniștită, pașnică, o carte care vorbește despre cunoașterea oamenilor doar prin lecturile ținute în mână. Nu te înfricoșează, nu te emoționează, ci doar îți deschide căi pe care, foarte probabil, nu le-ai văzut înainte, ori nu te-au interesat. Vorbește despre cărți, dar și despre oamenii care le citesc.
— E nevoie de toate pentru a alcătui o lume, spuse el cu indiferență. Chiar și o lume a cărților.
O îngrămădire de pagini care poate fi percepută ca o scrisoare către un pasionat de lectură sau către un om ce tinde să înhațe cartea, dar n-o poate face. Poate deschide apetitul pentru lectură, însă nu prin comploturi și crime, nu prin trădări sau despărțiri, ci prin transmiterea mesajului că oricine poate visa, dar, de asemenea, oricine poate să și plece în căutarea propriilor vise.
Se concentrează pe relația dintre autor și cititor, dintre un muritor ce-și așază gândurile năvalnice pe o pagină albă și un om care-și permite să vadă mai departe, în vise, să spere și să trăiască în viețile create. Recunosc că nu mi-a plăcut chiar atât de mult, nici nu mă așteptam la acest elogiu, ci la o poveste despre un cititor ceva mai amplă și ușor complexă. Juliette este monotonă, banală, iar evoluția ei din ultimele pagini nu m-a impresionat, doar a emis o căldură care m-a făcut să închei povestea cu un surâs, nici măcar cu un zâmbet larg și satisfăcător.
Este o lectură ușoară, de aproximativ 200 de pagini, o doză de relaxare care te calmează pe interior, te face să guști din paginile ei precum savurezi un ceai dulce-amărui. Poți s-o citești dintr-o răsuflare, gustând și din fragmentele preluate din alte cărți, sau poți să întârzii finalul acesteia, s-o deschizi oriunde și oricând vrei, s-o faci cunoscută pe stradă sau în supermarket, s-o expui în stațiile de tramvai, ori să zâmbești pe deasupra ei în timp ce aștepți metroul, cu paginile răsfirate pe genunchi.
Vorbea despre cărți ca despre oameni vii – prieteni vechi, adversari redutabili câteodată, unii remarcându-se ca adolescenți sfidători, iar alții, ca niște doamne în vârstă care coseau pe canava în fața focului.
