Editura: Epica
Anul apariției: 2017
Cât timp am găzduit cartea asta în bibliotecă, am evitat să o citesc de parcă exista riscul să mă îmbolnăvesc doar atingând-o și punând-o lângă pat ca să fie mai aproape. Cumva, am simțit că Vocea lui Archer merita o înțelegere pe care nu am fost dispusă să i-o ofer decât într-o perioadă anume care nici nu a venit prea curând. Judecând după copertă, numai după copertă, mi-am dat seama că aș fi vrut să o păstrez pentru iarnă, să o citesc în preajma Crăciunului, atunci când lucrurile se liniștesc și pot în sfârșit să mă bucur de lectură. Încă de când Editura Epica a anunțat publicarea acestei cărți la noi, am avut impresia că titlul sugerează o tragedie pe care ar trebui să o simt indiferent de stare, dar să o trăiesc împreună cu personajele când simt că sunt pregătită. Și când am fost pregătită, m-am simțit ușurată.
Am așteptat Vocea lui Archer cu nerăbdare și mi-am cumpărat-o imediat ce s-a putut, pentru că citisem deja recenzii în engleză, păreri destul de pozitive și deloc detaliate, iar numele Miei Sheridan începuse să circule pe Goodreads și pe bloguri de carte precum un virus. Așadar, am înhățat-o, am adăpostit-o în bibliotecă, am șters-o de praf când a fost cazul, și am tras aer în piept când am realizat că a venit acel moment.
Martor al unei nopți cutremurătoare, Bree Prescot se refugiază într-un oraș mic, cu puțini locuitori, unde închiriază o căsuță și speră ca mintea ei să asimileze evenimentul mai ușor și, treptat, treptat să se împace cu temerile care îi dau târcoale. Imediat ce se instalează, Bree începe să se simtă de parcă locul ar fi chemat-o, nu frica ar fi făcut-o să fugă, iar asta îi face șederea să pară ca și cum ea lipsise din peisaj atât de mult timp și acum revenise ca să-l completeze.
La scurt timp după mutare, Bree se ciocnește de Archer Hale, un bărbat retras și tăcut, în preajma căruia se simte intimidată, iar întâlnirea cu el o face să caute răspunsuri la întrebările care îi răsar în minte. Începe să-și facă prieteni, se angajează la un restaurant din oraș, simte că viața ei are o șansă să revină la normal, însă în mintea ei, Archer Hale apare mereu. Află destul de repede că locuiește singur și că nu are prieteni sau familie, însă faptul că nu poate vorbi trezește în ea o emoție care o împinge de la spate să facă o încercare. Cu Archer, însă, lucrurile stau cu totul altfel decât și-a imaginat Bree, dar asta nu o împiedică să insiste și să se apropie de bărbatul singuratic din Pelion în care nimeni nu se poate încrede.
Lucrurile rele nu li se întâmplă oamenilor pentru că le merită. Lucrurile nu funcționează așa. Așa e… viața. Și nu contează cine suntem, noi trebuie să acceptăm lucrurile, așa mizerabile cum or fi ele și să încercăm să trecem mai departe orice ar fi, să iubim oricum ar fi și să continuăm să sperăm… să avem încredere că există un scop al călătoriei noastre.
Archer Hale și Bree Prescot sunt bântuiți de fantomele trecutului și măcinați de puterea lor pătrunzătoare care îi secătuiesc pe amândoi de darul trăirii, dar nu și de cel al zâmbetului. Dacă Bree are intenția de a descoperi bărbatul din spatele imaginii unui pustnic, are surpriza de a cunoaște un băiat speriat și terorizat de demoni ai copilăriei sale despre care nu poate vorbi. Deși este prima care confesează adevărul păstrat în propria carapace, Bree înțelege că demonii lui Archer nu pot fi eliberați doar prin tăcerea vocii lui, ci prin răbdare, acceptare și îngăduință, prin sprijin fizic și emoțional, prin asigurarea că va avea prezența ei chiar și când secretele vor bântui Pelion, străbătut doar de vocea lui Archer.
Sunt atâtea feluri în care te pot citi, Archer Hale. Și le iubesc pe toate și pe fiecare în parte.
Orice cuvânt în plus ar șterge savoarea poveștii, ar distruge profunzimea în care te afunzi când începi să citești și tocmai de aceea m-am ferit să divulg ceva ce poate ar trebui să descoperiți singuri. A fost nevoie de două zile pentru a procesa mesajul cărții, atât de evident pentru cei care au citit-o, doar că mi-a fost extrem de greu să-l așez pe foaie și să mă exprim, să exprim forța pe care mi-au transmis-o cuvintele. Fiecare autor are un stil de scriere aparte ce îl deosebește de alți autori, iar Mia Sheridan este unul dintre cei care au reușit să contureze romanul YA într-o manieră ușor diferită care îl separă de celelalte și îl pune într-o lumină nouă, nedescoperită până atunci și cu o notă originală. Niciodată nu judec o carte după stilul său, ci după evenimente și evoluția protagoniștilor, progresul și rostul lor în lumea descrisă și în subiectul ales, dar m-au iritat puțin frazele și gesturile repetate la nesfârșit care riscau să plictisească.
Vocea lui Archer este o voce care mi-a pătruns în minte, tare și răspicat, dar care s-a ascuns într-un colț, precum o a doua conștiință ce se înalță la momentul oportun și mă ajută să iau decizii. Am simțit că am rezonat cu ea mai mult decât mi-aș fi închipuit, de la acceptarea de sine până la învingerea fantomelor trecutului și optimismul de a doua zi care îți pune sângele în mișcare de îndată ce deschizi ochii. Este un carusel al emoțiilor care nu încetează să te învârtă până ce amețești, însă, chiar și după ce se va opri, îți vei mai dori să te urci în el și să te poarte dincolo de orice înstrăinare pe care ai simțit-o la început.
Lecțiile pe care Bree și Archer le au de oferit sunt lecții de care trebuie să profiți în orice viață te-ai naște, în orice viață ai zâmbi și ai trăi, în orice viață ai cunoaște alte zâmbete și alte vieți.
De când îl cunoscusem, mi-am dat seama că este uimitor câte lucruri minunate am putea vedea și auzi doar dacă am tăcea mai mult și nu am mai fi atât de obsedați să ne auzim propriile voci.
