Cred că am știut dintotdeauna în sufletul meu că e mai bine să fii overdressed decât underdressed. Sau poate nu dintotdeauna, poate totuși am învățat asta la grădiniță, când eram în grupa mică și trebuia să facem poza aia de tablou, despre care tot povestesc. Știți voi, ziua aia în care eu aveam puloverul de lână pe mine, în timp ce lumea era toată aranjată, cu rochițe și costumașe, de-mi venea să intru-n pământ de rușine. Probabil că atunci când am primit și eu rochia de catifea și mi s-a luminat chipul, mi s-o fi activat și vreun beculeț, care de atunci se aprinde periodic ca să-mi amintească treaba asta.
Îmi place să pun pe mine o rochie elegantă dacă merg la balet sau la operă, chiar dacă în ultima vreme tot mai puțină lume se mai lovește de codul ăsta vestimentar și vedem sălile pline de tot felul de ținute, care mai de care mai casual. A fost o perioadă când judecam mai aspru treaba asta, însă după doar trei ani în câmpul muncii, înțeleg mai limpede cât de prețios e timpul liber și cât de greu e să faci de toate. Mai bine săli pline de blugi, decât goale pentru că oamenii nu au timp de schimbat.
Eh, și pentru că tot am adus vorba de munci și aniversări, chiar mă gândeam azi, în prima zi la noul meu loc de muncă, la toamna anului 2014, când îmi căutam eu primul job și mă duceam pe la interviuri. Am venit la unele direct de la Târgoviște, cu microbuzul, iar la altele m-am dus după-amiaza, după o jumătate de zi de căutat chirie prin prăfuitul București. M-am dus spre interviul de grup de la bancă într-o pereche de blugi, o bluză groasă, deși era cald, și o tunică de piele. Numai cizmele îmi mai lipseau ca să fiu complet aiurea îmbrăcată pentru temperatura de afară. Transpirasem fiindcă eram grăbită și mă duceam pornită în baia din pasajul Bălcescu, de la Universitate, să mă schimb. Aveam la mine niste pantaloni negri cu dungă, o bluză care nu se șifona și mergea ținută o zi în bagaj și niște pantofi cu toc, pe care eram dispusă să merg 15-20 de minute pe jos.
Când să intru la baie, ușa încuiată. Am simțit că se dărâmă pasajul pe mine și-mi venea să plâng. Mergeam spre interviu și mă gândeam cum aș putea să fac să rezolv. Să alerg, să ajung mai devreme, apoi să intru mai întâi la baie și să mă schimb? Mda, dar nu știam exact cum s-ar fi desfășurat lucrurile, poate mă băgau direct într-o sală de meeting și m-aș fi afișat acolo în toată splendoarea blugilor mei tociți în fund. Am mărit pasul, am ajuns pe la Bursa de Valori căutând din priviri vreo cafenea sau vreun bar în care să pot intra și să le folosesc baia. Nicio șansă. Până la urmă am găsit o florărie la vreo 5 minute de sediul băncii. Am intrat să-ntreb de vreo minune și mi-am vărsat oful, iar doamna de acolo m-a privit blând și mi-a zis că ea are o băicică în spate și dacă cred că am loc, mă pot schimba acolo.
Inutil să spun că îmi venea să-i sar de gât și să o pup, dar că doar mi-am făcut loc printre ornamente de flori și mi-am pus pantalonii cu dungă, bluza și pantofii cu toc pe mine, iar restul țoalelor în pungă. Ați crede că lucrurile s-au încheiat aici, nu? Ei bine, nu. Oricât de profi arătam eu, de simțit m-am simțit ca naiba tot interviul. Pantalonii aveau o talie mult mai joasă decât îmi aminteam, erau strânși pe fund, dar îmi veneau și puțin lărguți mai sus, așa că stăteam pe scaun și îi simțeam cum se lasă în jos de la spate, iar bluza nu e suficient de lungă și eu trebuie să am grijă să nu care cumva să mi se vadă lenjeria de pe dedesubt.
Deja trecusem de momentul de frustrare creat de lipsa unei cabine de schimb, acum începusem să-mi fac o sută de mii de procese de conștiință că n-am ales abordarea și ținuta potrivite. Normal, Ioana, normal, nu puteai și tu să mai faci un drum la București în altă zi, trebuia să umbli cu cârpele-n plasă după garsoniere. Dacă te aranjai de acasă, altfel îți dădeai seama cum îți vin pantalonii ăștia de rahat. Îi tăiai bucăți și-i aruncai pe Dâmbovița sau măcar căutai alții. Sau o fustă, o bluză suficient de lungă, sau o rochiță, ceva.
Bine, între noi fie vorba, nici n-aveam cine știe ce haine potrivite de interviuri, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Poate că dacă aș fi avut o rochie ca asta, de la Answear, altfel ar fi stat lucrurile. Sau măcar un sacou mai lung, să nu mă mai stresez că mi se văd cele de nevăzut pe deasupra pantalonilor cu pricina.
În fine, habar n-am cum m-am descurcat atât de bine la testul ăla și la discuție, mai ales că între timp mă luase și o durere de burtă infernală. Noroc că n-a trebuit să mă ridic de pe scaun și că după vreo oră jumătate s-a terminat chinul. Am avut grijă să ies ultima din sală, iar apoi am aterizat fix în baia de la parter. Am reușit să mă schimb rapid de pantalonii buclucași, care acum nu mai erau doar negri, dacă mă înțelegeți, și s-o întind spre casă.
Nu știu dacă a fost de vină ținuta, rezultatele la test sau amândouă, cert e că după câteva zile m-au sunat să mă cheme la un interviu individual, pentru un job full-time, nu pentru internship-ul la care aplicasem. Am făcut cruci, am venit direct de acasă îmbrăcată la dungă, în fusta neagră și cămașa bleu în care îmi susținusem licența, l-am așteptat pe vicepreședinte vreo oră și un sfert să ajungă la întâlnire, apoi, cu încrederea la cote maxime, am luat jobul. Și în primele zile de serviciu am cumpărat o ciocolată Poiana și-am mers la doamna de la florărie să-i mulțumesc. Cred sincer că energiile ei pozitive m-au ajutat să obțin primul meu job, că altfel, cu pantalonii ăia…
Articol scris pentru SuperBlog 2017.
Advertisements
