Editura: Corint (Leda Edge)
Anul apariției: 2016
Se prea poate să fi avut un crush instant pentru copertă. Dragoste la prima vedere. Iremediabilă, sufocantă, mereu prezentă. Magonia mi-a rămas întipărită în minte, am trecut-o pe listă ca să mă interesez de ea, să citesc descrierea încă o dată și poate câteva recenzii ca să mă convingă dacă vreau, într-adevăr, să o citesc. Nu neapărat să o am în bibliotecă, ci să o devorez așa cum fac cu ceea ce cumpăr de obicei.
Aza Ray suferă de o boală incurabilă de care nimeni nu știe absolut nimic. De fapt, pentru că este atât de necunoscută, medicii i-au dat chiar numele ei. Aza Ray are propria boală de care nu se poate vindeca. Cu toate astea, ea nu se simte câtuși de puțin măgulită, și nu pentru că ar trebui să fie așa în mod obligatoriu, ci pentru că îi displace ideea de a rămâne o simplă amintire care ar dăinui veșnic prin niște simptome care ar apropia de boală.
Aza Ray este unică. Are un nume deosebit, aparte, o atitudine pe care o ador, un sarcasm pe care l-am savurat de la început până la sfârșit, emoții pe care le-am adoptat, sentimente pe care le-am trăit odată cu ea. Nu se plânge și nu plânge. Parcă nu ar simți nimic, dar simte. Este, așa cum continui să cred și să spun, puternică și invincibilă. Un bolnav s-ar simți de parcă ar putea să facă lumea să explodeze? Mă îndoiesc.
Un bolnav ar zace pe un pat pe care ar ajunge să-l deteste, s-ar umili spunând ce-l doare, ar înghiți pastile și apoi s-ar preocupa de propria stare. Aza Ray ironizează, glumește, râde, merge la școală, vorbește cu Jason, înfruntă profesorii și tușește.
Știu că oamenii mor. Știu că atunci când oamenii mor, cei care rămân în urma lor întotdeauna se gândesc că s-a întâmplat ceva nebunesc, fiindcă moartea, prin natura ei, pare o nebunie. Asta se datorează în parte modului în care oamenii au privit mereu moartea, de parcă e ceva oarecum special, de parcă fiecare persoană care moare e un erou. Vrem să murim spectaculos, nu doar să „pierim”.
Jason nu îi este prieten, nu l-aș considera nici măcar frate. Este mult prea mult acolo, pentru ea, ca să-l numesc apropiat al familiei sau prieten. Merge la aceeași școală cu Aza, e un adevărat geniu cu care nu poți concura, citește, se informează și, într-un final, încalcă peste o sută de reguli impuse în lumea noastră. Se simte, totuși, neputincios pentru că nu o poate ajuta pe Aza. Ca toți ceilalți din jurul său, din jurul Azei, caută remedii și speră, în tăcere, că va găsi un leac care să o țină în viață, lângă el, care va împiedica cursul înfiorător împotriva căruia nu poate riposta.
Din nefericire, Aza moare și Jason se simte pustiit, de parcă cineva l-ar fi extras din lumea noastră cu un clește și l-ar fi aruncat în spațiu ca pe un nimic.
Dacă te uiți așa la cer, ai senzația că e un imens poem schimbător, sau poate o scrisoare, care inițial a avut un autor, apoi, după ce pământul s-a mișcat, un alt autor a completat-o. Așa că stau și mă uit la cer, până când, într-o zi, voi putea s-o citesc.
Șoimi, pescăruși, bufnițe, vrăbii. Toate sunt acolo pentru a o lua pe Aza într-o lume pe care ea nu o știe, pe care nu a cunoscut-o niciodată, de care nu a auzit.
Aza se trezește pe o corabie. E confuză și nu știe unde este. Ajunge într-un final la concluzia că e moartă, dar totuși vie, că nu e pe pământ, dar totuși respiră. Asta e ceva ce o bulversează. Orice moment al vieții sale era umbrit cu o tuse nestăpânită și o respirație îngreunată, urmate îndeaproape de vizite la spital și tuburi și internări.
Călătoria Azei începe cu Milekt, o pasăre care se adăpostește în pieptul ei și cântă, și continuă cu personaje pe care le descoperă ca fiind oameni-păsări ce zboară deasupra pământului și aduc cu ele furtuni ca să poată trece neobservate.
Semnele care prevestesc moartea Azei m-au tulburat. Pe parcursul lor, am realizat că nu sunt pregătită să fac față unei drame, dar când acestea au luat naștere sub ochii mei, mi-am dat seama că ele nu sunt drame. Nu sunt lacrimi și nu sunt inimi frânte. Sunt emoții care se metamorfozează, sunt trăiri pe care, pur și simplu, le trăiești.
Maria Dahvana Headley s-a jucat cu cuvintele, le-a răsturnat, le-a unit, le-a lipit. Le-a dezlipit. Se desfășoară sub ochii noștri ca un dans, cu pași șovăitori, timizi, și totuși extrem de puternici.
În spatele lor, sunt personajele. Sunt Aza și Jason, prin ochii cărora vedem multitudinea de păsări ce coboară din înaltul cerului și prin intermediul cărora înțelegem că există atât de multe forme ale morții care, deși ele nu sunt reale, pot să aline durerea îngrozitoare.
Nu mă gândesc la cer ca la o chestie care are legătură cu vreun rai. Mă gândesc la el ca la o grămadă de gaze și ecouri îndepărtate ale unor chestii care au ars la un moment dat.
Nu am să dezvălui nimic despre călătoria Azei sau despre Jason, încotro îi este drumul și ce dorește să facă cu el. Pot să spun doar că niciodată nu cred că am să mai văd cerul așa cum este el de fapt. Niciodată nu mă voi mai uita la stele ca fiind simple luminițe sclipitoare, la furtuni ca fiind simple fenomene meteorologice însoțite de tunete și fulgere. Ar putea fi straniu să privesc cerul și să urmăresc o corabie neexistentă în lumea asta, dar atât de reală în imaginația mea și a altora. În spatele norilor negri, îmbibați cu ploaie, întotdeauna va fi Magonia.
Fiecare stea e o bucată de hârtie cocoloșită, o scrisoare de dragoste în flăcări, jarul de la o țigară.
Sursă: Pinterest
Advertisements Share:
