Am primit cartea imediat după scurtul meu concediu. Când primești o carte nu poți să nu te întrebi: De ce acea carte? De ce tocmai acea carte? Vrea să îmi transmită ceva sau doar a citit-o, i-a plăcut și vrea să o am și eu. Tocmai îi spusesem că nu mă dau în vânt după romanele scrise de femei și a avut o emoție în plus când mi-am aruncat ochii pe copertă: “O cumpărasem înainte să-mi spui, dar aș vrea să o citești. Acolo… e ceva”.
Citesc dedicația pe care a scris-o cu creionul pe prima pagină. Întotdeauna pune acolo un mic text, un citat sau data când oferă cartea. Și scrie numai cu creionul. E un fel de a oferi libertate. Citesc apoi scurta descriere de pe coperta din spate și aflu că este vorba despre o femeie tânără, recent părăsită de soț. Tot de acolo aflu că cel care îi e alături în aceste momente și încearcă să o ajute să depășească șocul e socrul ei. Asta mă surpinde și încep să citesc cartea.
Sunt puține descrieri, iar cele câteva scurte pasaje descriptive par mai degrabă lămuriri. Aflăm contextul povestirii din dialogurile personajelor, nici acestea nu prea multe. Ar putea fi chiar transformată într-o piesă de teatru cu două personaje, dacă ne gândim la ideea cărții. Sigur, mai sunt și cele două fetițe care încă nu înțeleg drama mamei lor și alte câteva personaje nu atât prezente în acțiune, cât amintite pe parcusul povestirii.
Socrul femeii, bunicul fetițelor, le duce la casa lui de vacanță pentru a o despinde pe nora lui câteva zile de casa și de amintirile recentei ei despărțiri. Durerea ei e evidentă, pare absentă, furioasă și descurajată, dar nu se poate abține să nu-și verifice telefonul în speranța vreunui mesaj de la soțul ei. Tăcerea lui Pierre, socrul ei, grija și încercările lui de a crea un soi de normalitate o surprind pe Chloe. Il considerase întotdeauna un om insensibil și absent din viața familiei lui. Îi suspecta empatia de acum ca fiind o simplă încercare de a scuza comportamentul fiului său. El însă o lasă fără cuvinte când își începe mărturisirea: ” Se tot vorbește de durerea celor care rămân, dar te-ai gândit vreodată la durerea celor care pleacă?” Scriitoarea pune în această întrebare o întreagă experiență nespusă. Furia lui Chloe, pe care o înțelegem, este deodată anulată de o mărturisire a lui Pierre, o retrăire emoționantă a unei povești de dragoste care transformă o bună parte a romanului într-un monolog. Iar povestea abia acum începe: “Am iubit… o femeie”.
Bărbatul reușește să pună situația femeii în oglindă, prin fraze simple și emoționate. Și el a iubit, și el a piedut. Însă nu furia despărțirii și nici regretele nu le-a păstrat.
Închid cartea și sun:
“- Te-ai regăsit în carte?
-…..”
Advertisements Share this:
