Helău.
După cum v-am promis pe facebook, în seara asta musai vă povestesc despre Urâţii, de Scott Westerfeld.
Începând cu începutul, hmm, văzusem cartea acum mult timp când se lansase în România dar cred că şi din cauză că eram captivată de alte cărţi la momentul respectiv şi pentru că fiind în liceu nu prea aveam bani, nu a ajuns în biblioteca mea atunci.
Acum câteva săptămâni însă, plasând o comandă pe emag, şi da, nu ştiu dacă aţi ghicit sau nu, pe căldurile alea infernale ne-am luat şi noi ca oamenii un ventilator de cameră, dintr-acela cu picior, de se roteşte şi mai mută aeru’ să nu murim. Şi uitându-mă pe site, vânam, recunosc, ceva chilipiruri, baaam, văd cartea asta, şi evident că o pun în coş.
Când vine iubi-bubi cu pachetul de la emag, foarte neliniştit aşa, eu în culmea fericirii, el sceptic, că de ce nu e cartea în folie, şi de ce hârtia nu e extramegaalbă, şi oare o mai fi citit-o cineva înainte?
Eu râdeam de mă prăpădeam, la 6 lei cât am dat pe ea, putea să fie şi citită de 100 de oameni înainte că nu mă supăram, pentru că, excluzând faptul că nu e în folie şi are un minuscul defect la o cusătură e într-o stare excepţională cartea.
Am mai citit eu ce am mai citit vara asta, am leşinat de cald, m-am bucurat că s-a terminat şi cu facultatea şi într-una din serile trecute, mi-am turnat frumos un pahar de cafea rece, fără zahar, mi-am luat frumos cărticica şi am ieşit afară să citesc. Vremea era superbă, răcoroasă numai bine, adia o briză uşoară…
Şi am început să citesc, după şedinţa foto a volumului, evident.
Dovada, aici.
